Sunt o ființă matinală. În copilărie săream pur și simplu din pat, spre disperarea alor mei. Eram plină de energie, proaspătă și ușor ușor m-am obișnuit. Și acum ador să mă strecor din pat dimineața devreme, mirosul revigorant al cafelei, savoarea aerului rece din balcon. Simt din plin bucuria trupului care iese din amorțeală, sunetele distincte din jur – aproape întodeauna doar animale și poate mașini. Un soi de conștientizare a unui secret ce nu poate fi împărtășit.
Însă de ceva timp mi-am dat este cap ritmul, așa că mă cufund în noapte. O frumusețe stranie, tulburătoare. Tic-tacul ceasului mic de mână are altă sonoritate, adierile de vînt pe piele sau răscolind paginile agendei mă înfiorează, vietățile din rîu par mai active, corpul meu pare că viețuiește în alți parametri. Un mister învăluie totul, iar eu îl contemplu în tihnă.
Interesant e că momentele astea două, dimineața și noaptea, nu contrastează, ci mai degrabă se completează, ca un continuum: energia regenerantă a dimineții complementată de calmul contemplativ al nopții ca și cum ar face parte din bioritmul meu. Și poate că sunt parte din mine. Noaptea mă apropii mai adînc de mine, îmi ascult gîndurile, mă scufund în mine chiar în stare de veghe, pe cînd dimineața mă pregătesc pentru tumultul zilei când știu că nu-mi mai aparțin: copii, bărbat, pisică, transportul public, birou, pauze omise, cumpărături, cină etc etc.
Uneori comit cîte o aroganță: un pahar de vin, o bucată de ciocolată, ceva muzică. Noaptea este intrarea înapoi în mine, dimineața este ieșirea. Intre dimineață și noapte e un gol umplut de rolurile pe care cu toții le jucăm.
Dar noaptea, cînd suntem doar eu și cerul înstelat deasupra mea, cum spunea Kant, ce poate fi mai simplu?
Vitralii pe nisip - blog personal 