Mi-au plăcut animalele de cînd mă știu. Poate și de asta așteptam vacanța de vară cu atîta nerăbdare: să-mi petrec timpul printre ele, hrănindu-le, alintându-le și îngrijindu-le. În afară de câteva episoade de răfuieli mai mult sau mai puțin brutale cu un curcan și un berbec, cred că mă recunoșteau și îmi tolerau prezența. Bineințeles, am cules și îmbăiat mulți pui de mîță și mi se pare că am învățat să merg alături de Calu, cîinele roșcovan al unchiului meu de la țară. Cert e că ne urcam pe rînd pe spinarea blîndului cîine, care ne căra de colo-colo cu nespusă plăcere. Doar puii de curcă mă cam îngrijorau, îi hrăneam cu grijă, mereu mi se părea că se îneacă sub ochii mei cu boțul acela de mămăligă amestecată cu brînză de vaci.
Și totuși mi-am pierdut încrederea în cîini în ziua în care Calu m-a agățat de coastă. Atunci chiar m-am speriat, chiar dacă în timp mi-am dat seama că fusese un incident banal. N-aș fi crezut că un cîine mănâncă porumb, așa că hrăneam găinile fără grijă în fața lui, el tot sărea, eu credeam că vrea să se joace, el scheuna, eu ridicam știuletele tot mai sus, pînă cînd și-a înfip colții în coastă și cam asta a fost.
De atunci m-am îndepărtat sufletește de ei și de unii mi-era chiar frică. Față de pisici în schimb mă simțeam în siguranță și aș fi adoptat cred toate pisicile străzii. Acum avem un pisoi de vreo trei-patru luni, Teddy, jucăuș și torcăcios și cu niște ochi foarte neobișnuiți, chihlimbarii. Neobișnuite sunt și preferințele lui culinare: preferă carnea, desigur, dar mănîncâ în aceeași măsură și legumele din supele cremă, piureuri, hummus etc. Hrana pentru pisici stă la discreție, dar el tot din farfuriile noastre vrea să mănânce, așa că îi punem și lui o porție 🙂
Cu cîinii am mai interacționat în timp, dar asta pentru că erau ei generoși. Cu unii am stabilit relații foarte frumoase și asta chiar m-a impresionat.
Am discutat, normal, acum că stăm la casă, dacă să ne luăm un cîine, dar am stabilit că încă nu suntem pregătiți și ne bucurăm de gingășia și poznele lui Teddy.
Pînă cînd..
Fix acum două săptămâni, ne-am trezit în curte cu o cățelușă mică de câteva săptămîni care m-a lins pe mînă, s-au uitat în ochii mei și gata, m-am îndrăgostit de ea. I-am dat ceva de mîncare, am completat cu granulele lui Teddy, o păturică… doar că fetița asta nu a mai plecat de la noi. Cîteva zile i-am căutat stăpînul cu speranța secretă că nu o revendică nimeni, și uite așa am mers cu ea la medicul veterinar și astfel Natasha a intrat oficial în familia noastră.
Eu simt acum că am patru copii și că ăștia doi, Teddy și Natasha, au nevoie de mută atenție și de timp. S-a dezvoltat între ei doi o frumoasă prietenie, pentru că se caută dimineața, dar e un fel de dragoste cu năbădăi. Atîta se mai smotocesc și se fugăresc prin casă și prin curte, încît trebuie să-i separăm. Cînd e vorba de mîncare, iarăși, separat, altfel iese scandal. Dar cresc împreună, i-a împrumutat mirosul și lui Teddy, se hîrjonesc toată ziua și interesant e că Natasha latră de rupe dacă vin alte pisici, își apără teritoriul cu stășnicie, iar pe Teddy îl cheamă la joacă.
E de talie medie cică, se va face și ea de vreo 15-20 de kilograme, la plimbare îi simțim uneori forța, dar acum, cît sunt pui încă, aduc multă bucurie în curte.
Nu știu nimic despre cîini, am început să mă documentez, învăț și din mers să zicem, dar loialitatea, spiritul atît de cooperant și rapiditatea cu care învață, puterea ei de adaptare, toate astea mă impresionează.
Și mă bucur că ne-a ales.
Cam asta- i cu animalele: se lipesc de tine, se uită în ochii tăi și te fac să te îndrăgostești iremediabil.
Vitralii pe nisip - blog personal 