small things that make me smile

De cînd m-am mutat aicea la țară, pardon, Zona Metropolitană Iași! – adică de vreo trei luni – nu am ieșit în oraș decît dacă era musai. Oricum nu mă dau în vînt după cumpărături, n-am eu atîta răbdare.

Dar ieri nici nu am deschis laptopul. Mi-a expirat cardul de la BT și am fost pe la bancă. Am plecat pe jos, zâmbăreață toată și încîntată de splendoarea naturii și a priveliștii de întorcea lumea capul după mine și am mers, și am mers, pînă m-am săturat și tot am mers. Că banca asta era departe.

Nu mă înnebunesc eu după Păcurari, dar îmi murise bateria de la telefon, așa că a trebuit să mă uit bine și în stânga și în dreapta, ca să nu ratez faimoasa bancă și să mai merg ‘nșpe stații până la următoarea. Țin să precizez că era căldură mare, neică. Adică mai cald decît la mine acasă (stau în vîrful dealului). Lumea cu sandale, șepci pe cap, fustiță, mă rog, venise vara în Iași. La mine încă nu, la mine sunt vreo două trei anotimpuri într-o săptămînă.

În fine, rezolv eu la bancă în sensul că a trebuit să completez un formular și să scot banii cash, cardul vine el săptămâna viitoare și la întoarcere intru de curizitate prin cîteva magazine. Și de nevoie, mi-era foame și sete.

Cum spuneam, nimic special în Păcurari, un cartier ca atîtea altele, foarte prăfuit ca mai toate presupun, că deh! suntem în top 3 orașe poluate în România. Dar văd un magazin cu nume destul de interesant, ceva legat de Vintage. Și intru.

Ne-am mobilat casa pe gustul și după personalitățile noastre, e adevărat, dar e cam minimalistă spun unii. O să mai completăm, toate la timpul lor. Avem în schimb o scară interioară din lemn care face toți banii și am căutat niște fotografii care s-o pună în valoare. Pentru că îmi plac fotografiile care spun o poveste și îmi place și scara. Am studiat eu cîteva portofolii ale artiștilor ieșeni, dar căutarea nu s-a terminat.

Deci, intru în micul magazin. Avea trei compartimente: unul cu piese de mobilier vechi și obiecte decorative – icoane, lingurițe de argint, obiecte mici din jad și piatră, o pipă cu accesorii incomplete, discuri din vinil, o chitară mai veche, altul cu bijuterii – inele, brățări, cercei, broșe etcși al treilea, bineînțeles, cu haine vintage, însă mărimi mari. Eu căutam fotografii vechi sau rame, eventual un metronom, dar nu aveau nimic care să mă impresioneze, în afară de niște brățări demodate care m-au atras. Dar pe care le-am lăsat acolo, parcă erau prea mari, prea grele pentru mîinile mele.

Un magazin modest, de cartier. Însă atmosfera! În primul rînd, muzica, preluată de la vreo slujbă religioasă. Apoi, doamna care vindea! Aș fi vrut să filmez, însă nu aveam nici voie, n-ar fi fost nici corect și nici nu aveam baterie la telefon.

Eu sunt agnostică. Respect și admir oamenii care își arată credința, la fel cum respect și ateii. Din punctul meu de vedere religia/credința religioasă e o opțiune personală, un drept al fiecăruia dintre noi de a crede în divinitate sau nu.

Doamna asta, la 60 de ani plus, prezentabilă, îmbrăcată tinerește, cu niște pantaloni de vară, fucsia, cu o cămășuță asortată tot cu alb, roz și încă o culoare veselă, cu o eșarfă tot fucsia pe cap, machiată și manichiurată toată, debordînd de vitalitate, veselie și chef de viață și contrastul dintre prezența ei și mediul meditativ – contemplativ al muzicii religioase m-a frapat. Fără să țină cont de clienți, repeta Tatăl nostru de ziceai că s-a transportat acolo, la slujbă.

M-a uimit cum ziceam contrastul dintre veselia doamnei și funcția ritualică a rugăciunii. După ce s-a terminat rugăciunea, cu aceeași veselie, cu aceeași amabilitate, doamna a stat de vorbă cu noi, clienții.

Și mi s-a părut ceva unic. Mi-a adus zâmbetul pe buze și probabil că voi zâmbi în continuare de cîte ori mă voi gîndi la ea. Pentru că va rămâne în memoria mea mult timp.

Un om care îndrăznește să fie binedispus, vesel chiar, în timpul rugăciunii. Un om care emană bucurie atunci când se roagă. Și o face spontan. Și firesc. Nu simte nevoia să fie în intimitate, nu, are inima atît de ușoară, încît o face la vedere, deschis, în public. Așa cum o fac doar oamenii foarte sinceri și copiii.

Și mă gîndesc că poate doamna de la magazinul Vintage este unul dintre puținii creștini care înțeleg credința așa cum și eu aș vreo să o pot face într-o zi: cu seninătate.

Seninătatea ei mi-a adus zîmbetul, dragilor.

Vă doresc să aveți timp și chef desigur să fiți atenți la cei din jur. Sunt sigură că găsiți chestii mărunte care vă fac să zîmbiți. Și să-mi spuneți și mie, sper că și zîmbetul este molipsitor.