Mr. Guilt

Știți perioada aia din copilărie legată de prieteni imaginari? Fecioru’ meu cel mic a avut acum vreo doi ani unul, îl chema Gicu. Din fericire nu a durat prea mult, chiar dacă era un pic robotizat și tot ce făcea era impus de el: Gicu i-a spus să facă aia, sau cealaltă, Gicu în sus, Gicu în jos. Noi, bineînțeles, nu aveam acces la acest prieten decît prin intermediar.

Cred că se simțea un pic singur, sau poate ăsta era modul lui de a evada din granițele impuse de adulții din casă, cine știe. Cert e că la un moment dat trebuia să negociez cu Gicu să-l lase să vină la masă 🙂

Eu nu-mi amintesc să fi trecut prin această perioadă, însă – și sunt foarte sigură – am un inamic ce mă sîcîie aproape permanent. L-am botezat Mr. Guilt, pentru că Vinovăția e substantiv feminin, or pentru mine e un domn burtos, chel și păros care mă ceartă întruna. Hidos și lugubru. Se insinuează cu nerușinare pînă și în cele mai intime spații cu putință.

La duș, de pildă, când erau copiii foarte mici, îmi tot striga în ureche că nu e momentul potrivit, uite, s-au trezit și plîng.

Sau cînd ies în oraș cu vreo prietenă, observ că ține morțiș să-mi enumere ce nu am făcut, ce am amînat sau ce ar fi trebuit să fac.

Sau la culcare, sigur îmi înșiră vreun deadline nerespectat, vreo imperfecțiune, vreo greșeală, sau vreo chestie neîncepută dar cu siguranță prioritară pe lista lui. Și are o voce atît de nesuferită, un ton atît de acuzator, încît trebuie să fiu foarte creativă ca să reușesc să-l ignor, sau măcar să-l amuțesc pentru o clipă. Rulează în fundal cît sunt conștientă și pătrunde și în somn. Obosește rar și atunci mă simt și eu bine.

Habar n-am cînd a apărut și de ce se țipă la mine atît de des. M-o fi văzut mai firavă, s-o fi îndrăgostit de mine, dracu știe. În fond e un sadic cicălitor și intimidant, ca toți sadicii. Ca un virus care mi-a infectat procesorul. Uite de aia sunt eu mai rezistentă și bolile obișnuite nu prea mă răpun, se sperie săracele de Mr. Guilt, nu intră pe teritoriul lui, ha ha!

Se pare că nu există vaccin pentru acest domn, dar unele medicamente funcționează din cînd în cînd: rîsul, relaxarea și…ciocolata. Cît mai multă ciocolată!

M-am tot întrebat în ce măsură această prezență este alimentată de educație, mediu și genetică, de ce i-am căzut victimă, pentru că pe toți ne curtează uneori, dacă este emoție sau un construct cerebral. Cred că e o combinație, oricum ceva mai mult decît rezultatul conflictului între plăcere și datorie. Cînd ți-e lumea mai dragă, hop apare el și-ți strică totul, te aduce imediat la realitate. Asta n-ai făcut bine, ai uitat să faci celalată, de ce aia, de ce cealaltă…

Trăim cu vinovăția, așa că mai bine acceptăm că e în noi toți. Cînd e prea mult sau prea greu, există remedii. Cel puțin eu reușesc uneori să-i închid ușa în nas. Să-l dau afară. Pentru că acest domn antipatic a intrat în intimitatea noastră politicos, ciocănind la ușă. Dar dacă acceptăm că suntem ființe vii și imperfecte, dacă suntem conștienți că cei din jur pot înțelege și ierta, sau că au și demonii lor care nu-i lasă în pace, îl facem împreună să tacă. Să adoarmă. Sau să plece. Nu definitiv, dar măcar să vină în vizită mai rar. Și tot e un cîștig.

Știți ce medicament mai funcționează? autoironia, neluatul în serios, permanent la îndemînă, gratis și eficient.

Mr. Guilt, hai pa!