enculturation

Am întîlnit acest termen pentru prima dată în 2007, cînd am demarat un proiect educațional cu niște parteneri olandezi. La inițiativa lor. (I-am bombardat cu atîtea întrebări și dileme, încît mi-au zis: ce vrei tu să faci, metodele astea nu se pot aplica decît dacă se schimbă ceva profund structural în viziunea sistemului educațional. Hai să facem un proiect! Și ne-am apucat de treabă :)).

Termenul are desigur echivalent în limba română, dar trebuie să fii expert ca să știi la ce se referă, e prea pre(ten)țios pentru noi, oamenii de rînd – auzi, dom’le, enculturație, ce-o mai fi și asta ?!

De fapt, este vorba despre adaptarea individului la o cultură nouă. Cu alte cuvinte, partenerii olandezi aveau nevoie de cineva care să-și dea osteneala să le prezinte aspectele informale sau cele de profunzime ale culturii române pentru a diminua cît de cît șocul cultural, iar noi, partenerii români, așișderea. De la chestii de bun simț, care de regulă se întîmplă de la sine, din spirit de ospitalitate, pînă la lucruri serioase, strategii și tehnici de lucru, măsurabile, cu impact pe termen lung.

Important este că au conștientizat acest lucru ca pe o nevoie, dacă au inclus acest lucru în proiect, aspect care s-a văzut mai târziu, în cadrul negocierilor și al părții de implementare. Mai ales că era proiect pilot și trebuia gestionat în toate școlile de profil din România.

Noi de-abia intraserăm în Uniunea Europeană, habar n-aveam ce presupune un proiect european. Oricum, ăsta era un proiect privat, finanțat de Ministerul de Externe al Olandei, cu reguli specifice. În anii aceia nu prea era clar ce înseamnă libertate, responsabilitate, sau asumarea regulilor și a responsabilităților specificate în contract, mă întreb acum ce au înțeles autoritățile educaționale din România, pentru că a fost o adevărată aventură.

Așa s-a creat ocazia să ne îmbogățim un pic, cunoscând o altă cultură. Fiecare a profitat după posibilități. Știu o echipă dintr-o școală din România care a îmbrățișat provocarea asta, asumîndu-și toată bătaia de cap pentru că a înțeles beneficiile, așa cum știu echipe din alte școli care au fost reticente, deci zero impact. Diferența? cultura organizațională, că doar școlile aveau același buget.

Deci, enculturation în 2007-2010:

În Olanda: te pupă de trei ori pe obraz, nu mergi pe pistele bicicliștilor, timpul lor liber este timpul lor liber, hai, pa!, organizează totul cu cel puțin trei luni înainte și trebuie să-ți confirmi prezența tot cu cel puțin trei luni înainte, timpul este măsurat la secundă aproape, la prânz mănânci un sandviș și poate o supă la pliculeț pe care ți-o prepari singur la cantină, nu stă nimeni să te întrețină, ești adult, te descurci, te cazează la hotel de 1 maxim 2 stele, nimeni nu te întrerupe cînd vorbești, dar trebuie să fii scurt și la obiect, s-a făcut ora cinci, programul s-a terminat, pleacă toți acasă. Eficiență maximă, organizare fără cusur, în rest mori de frig, mîncare ciudată, o adevărată problemă pentru români, mai ales când era vorba despre carne de vită. Limbă imposibilă, nu înțelegi nimic.

În România: te așteaptă la aeroport, te simți ca un prinț, treci strada doar pe zebră, altfel îți asumi un mare risc, ai grijă la cîini, te cazează în hotel de 4/5 stele, o să mori de cald în încăpere iarna că țin caloriferele la maxim, te îmbuibează cu patru feluri de mâncare delicioasă, habar n-ai ce va urma, ți se pregătesc tot felul de surprize, serbări, spectacole, socializare la greu, vorbesc unii peste alții, muzică la restaurant, organizarea ține mai degrabă de inventivitate și networking, cu multă bătaie de cap, dar la final nu iese rău, toți par foarte relaxați dar tu ești străin, habar n-ai ce drame trăiesc oamenii în viața lor de zi cu zi, vor toți să vorbească cu tine, să te atingă, dar îi cer traducătoarei să nu-ți spună decît dacă dă bine.

De acasă:

Olandezii: îți trimit mail cu rezumatul șederii tale acolo și al activităților desfășurate, concluzii, activitățile următoare, cine ce are de făcut, termene limită și vor să știe dacă ai toate resursele și ce sprijin îți pot oferi legat de materiale, activități sau expertiză.

Românii: îți trimit mail de mulțumire, nu au resurse, dar încropesc ei o soluție, urmează o liniște variabilă de te întrebi dacă mai trăiesc, după care primești răspuns din care afli că s-a întâmplat ceva dramatic, gen s-a schimbat ministrul/inspectorul/legea, vreun eveniment neprevăzut din viața personală, dar lasă că vedem noi cum rezolvăm.

Zece ani mai tîrziu, au intrat puternic corporațiile în România, discrepanța asta culturală probabil nu s-a diminuat, dar am găsit toți mijloace să ne onorăm, cel puțin la suprafață, obligațiile asumate prin proiect. Cu alte cuvinte, enculturation.