altfel de prietenii (partea întîi)

Încă din fragedă copilărie mi-a plăcut să-mi petrec timpul printre animale. Am învățat să alerg împreună cu un câine roșcat și jucăuș, pe care îl cam foloseam ca pernă și care l-am botezat Calul, cutreierînd prin rîpa din spatele curții unchiului meu de la țară. Cînd vedea că mă dezmeticesc dimineața, bunica îmi aducea pisica în pat. Doftoriceam puii de găină cu un amestec de tărîțe, brânză de vaci și penicilină, iar responsabilitățile pe care mi le-am ales și care îmi făceau plăcere erau să fac curățenie în coteț, cocina purceilor, să mă asigur că au apă și să le aduc acasă.

M-au învățat toate lucruri elementare despre respect, fragilitate, gingășie și iubire. Răspundeau fără rețineri la numele pe care li-l dădeam și veneau să le mîngîi.

Cele mai grele momente erau în apropierea Crăciunului, cînd adulții mă alungau sau plecam singură. Mila mea era evidentă, porcul ar fi murit în chinuri inutile, iar lucrul ăsta era mai important decît nepriceperea celui care deținea cuțitul, de altfel prost ascuțit.

Dacă ar fi fost după mine, aș fi adunat de pe străzi toate pisicile și cățeii, aricii și alte ființe orfane. Așa că a trebuit să am răbdare. Și am avut. Pînă în adolescență, cînd am primit cu toții primele pisici, care ne-au înfrumusețat viața.

Dar adevărata experiență de comunicare aproape telepatică a fost cu prima mea pisică, când eram deja adult la casa mea.

Am adoptat-o cînd avea nici două luni: o ființă delicată, dungată și cu ochi meditativi, de un verde închis la culoare. Băiețel, cu teamă de necunoscut, fascinat de tastatură și de degetele de la picioare. Pondo. L-am învățat afară și în timp a devenit un motan masiv, singuratic, cu blana extrem de mătăsoasă, liber să iasă și să intre după bunul plac. Dar venea să doarmă acasă, întotdeauna,

S-a adaptat la obiceiurile mele și iată-ne împreună, începând ziua dimineața devreme sau terminînd-o noaptea tîrziu. Companionul meu la birou, intuindu-mi stările, și de lectură, cînd mi se culcușea în poală. Contemplând împreună viața de afară când îmi savuram cafeaua. Atunci îi admiram postura maiestuoasă, stabilă și misterioasă, aerul de filosof cu umor și purtam lungi dialoguri mentale.

M-a consolat în clipele grele și triste, lipindu-se de mine, privindu-mă lung cu ochii lui mari, cu pupile dilatate.

De la Pondo am învățat să privesc, să tac și să ascult liniștea. Să aștept și să fiu așteptată. Comuniunea. Să-i accept ofrandele – păsări și șoricei, pe care le consuma pe covorul din bucătărie, Camaraderia. Dragostea necondiționată. Tandrețea din inițiativa lui. Răbdarea. Acceptarea. Delicatețea. Respectul.

În cei șapte ani petrecuți împreună am trecut desigur și prin clipe grele: un accident serios, care ne-a dus la urgențe, operație și vizite periodice pentru schimbarea pansamentului – atunci am crezut că îl pierd – mutări, despărțiri și fericirea regăsirii.

Ne-am găsit, ne-am iubit, ne-am bucurat împreună de timpul care ne-a fost dăruit, ne-am adaptat sau nu ne-am adaptat împreună la schimbările din viață. Ne-am dăruit atenție, grijă și armonie. Timp de șapte ani, am format o minunată prietenie. Timp de șapte ani, m-am putut bucura de dragostea lipsită de zgomot a unui companion excelent, solitar mai mereu, solitar uneori, dar de la care am avut bucuria să învăț atît de multe. Și astăzi, la aproape șapte ani de la ziua când viața i-a fost curmată sub roțile unei mașini, îi sunt recunoscătoare pentru tot ce am experimentat împreună.