frumosul și (in)utilitatea

Acum vreo doi ani mă întreba un băiețel ce este frumosul. Răspunsul automat ar fi “Ce îți place”, nu? Simplu.

Și nici nu trebuie să fie complicat.

Suntem învățați să gândim în perechi de contraste și le vom căuta inconștient, poate din ce mai ce atenți la nuanțe, adică la treptele dintre extreme. dragoste vs ură, bun vs rău etc. Între ele diverse grade ale indiferenței sau neutralității.

Frumosul și celelalte abstracțiuni sunt pe treptele superioare ale valorilor. Ne apropie de spiritualitate. Important, cred eu, e că aceste valori nu le exclud pe cele inferioare, nu le judecă, nu le critică. Vor continua să existe în afara și poate în ciuda lor. De dragul echilibrului.

Ca să putem funcționa, poate chiar într-un soi de fericire, nu avem nevoie de frumos. Așadar, nu este o nevoie de bază (decât pentru oameni construiți special pentru frumos – artiști, esteticieni, designeri). Viața merge înainte fără el și cu siguranță există oameni care nu îl caută. Mai important și necesar unui trai modern este funcționalul, utilul. Când cumpărăm obiecte o facem pentru utilitatea/funcționalitatea lor, sau pentru frumusețe?

Dar frumosul face parte din echilibru. Există spontan în natură, ca parte a ecosistemului căruia nu-i pasă de aprecierea omului. Sau a animalului (pisica mea cade des în contemplare, jur). Cred că apare accidental. Dar e parte din armonie. Chiar dacă un element se individualizează puternic pentru că sparge pur și simplu monotonia (un stejar solitar în mijlocul unui câmp tern), e tot o marcă a simplității accidentale a naturii.

Când e vorba de creația umană însă, nu putem ignora efortul (fizic sau mental), chiar dacă rezultatul diferă de intenție. Vrei să desenezi ceva, rezultatul e impresionant, devine artă.

Pentru mine arta e o creație cu intenție frumoasă. Nu răspunde unei nevoi exprese de frumos, e deasupra, ține de plăcere. De pildă, ca să-mi potolesc foamea, am nevoie să-mi umplu stomacul, deci de ceva comestibil, să zicem o tocăniță. Nu am nevoie de pui cu legume la cuptor, dar aleg să-mi satisfac mai degrabă o plăcere decât o necesitate organică.

Așa e și cu frumosul. Și accept disprețul multora față de artă, de artiști și de creațiile lor. Puțini vor fi cei care vor putea trăi doar din artă, mulți sunt mai degrabă săraci, nevoiți să aibă un job la care probabil nu se simt bine, produsele lor sunt prea puțin cerute de piață, niște pierde-vară, cum li se spunea la țară. Niște oameni care nu produc nimic util, necesar, care să ajute la progres sau să facă viața mai ușoară. Poate doar mai frumoasă, dar mai ușoară?

Ce prestanță socială are un librar, să zicem, sau un custode de muzeu, în comparație cu orice IT-st sau chiar om de marketing? Sau un muzician la Filarmonică?

Și e un pic trist, pentru cu frumosul nu generează fericire, dar o desăvârșește, așa cum librarul își asumă salariul de nimic, dar și-a ales profesia asta ca să stea printre cărți și la serviciu, nu doar în timpul liber.

Cum spuneam, un pas mai aproape de spiritualitate. O situare deasupra materialului. Nenecesar. D(o)ar frumos.