Tăcerile mele sunt plăceri nevinovate. Neobservate.
Ca azi-noapte, singură în balcon, cu broaștele, zgomotul înfundat al traficului, vîntul, praful și luna oranj, enormă și vie pe cer, înghițind un nor mare și negru.
Ca pe plajă, pe cerșaf, cu ochii pierduți în mare și lăsînd muzica să vină la mine și soarele fiebinte să-mi prăjească încet pielea de pe picioare.
Ca atunci când mă întind alături de pisică, două tăceri.
Tăceri grave, care pedepsesc, o fi si asta un soi de plăcere vinovată, crezi? trebuie să mă gândesc.
Sau tăceri senine, cînd îmi beau cafeaua.
Tăceri neobservate lângă oameni, cu vorbele lor zgomotoase. Tăcerea mea, un contrast.
Devine a doua natură.
Vitralii pe nisip - blog personal 